ISTORIC

Istoric

Ozonul este un gaz uşor, de culoare albastră, cu un miros puternic, care se poate fi observat în timpul furtunilor cu descărcări electrice.

În chimie, ozonul a fost descoperit în 1840, de către Christian Friedrich Schönbein, care l-a numit după grecescul ozein (a mirosi), iar formula chimică O3 a fost stabilită în 1865, de către Jacques-Louis Soret.

Ozonul din atmosferă, care îi conferă cerului culoarea sa albastră, protejează viaţa prin capacitatea sa de a absorbi lungimile de undă nocive din radiaţiile ultraviolete emise de soare.

Nikola Tesla, inventatorul sistemului de alimentare pe bază de curent alternativ care a pus în funcţiune prima centrală electrică din lume de la Niagara, a brevetat în 1896 primul generator de ozon, în vederea utilizării acestuia în scopuri terapeutice.

În 1898, Thauerkauf şi Luth au înfiinţat la Berlin Institutul de Terapie prin Ozon, unde s-au efectuat primele teste pe animale cu injecţii cu ozon, în urma sintetizării moleculelor de ozon în formă solidă.

În 1950, Edward Fisch a utilizat pentru prima dată ozonul în stomatologie.

Ozonul medical reprezintă un amestec de maxim 5% ozon şi minim 95% oxigen, preparat în vid, pentru a evita reacţia cu azotul din aer, în generatoare de calitate fabricate din oţel inoxidabil, sticlă neutră sau teflon.

Aşadar, ozonul se utilizează în medicină de peste un secol, iar terapiile cu ozon au fost permanent testate şi perfecţionate. Ozonul are un puternic efect antioxidant, care protejează celulele de acţiunea nocivă a radicalilor liberi de oxigen. De asemenea, ozonul are proprietăţi antibacteriene şi antivirale, fiind folosit şi ca dezinfectant. Nu prezintă toxicitatea întâlnită în cazul medicamentelor, motiv pentru care nu are efecte adverse.